De ce „O istorie a sufletelor”?

„O istorie a sufletelor” nu este un simplu motto al Editurii Reea, un „cârlig” menit să atragă cititorii din medii cât mai variate, ci este o concluzie la care am ajuns încă din anii facultății.

Dezbătând cu unii istorici foarte bine pregătiți, cunoscători în detaliu ai documentelor privind o temă sau alta, m-am lovit uneori de un zid, de o limitare a înțelegerii resorturilor celor mai intime care au transformat un personaj istoric, puțin relevant până la un punct, într-un erou care a influențat istoria țării sau a continentului.

Ca autor de romane istorice, am fost deseori întrebat cum de m-am gândit să-l prezint pe Vlad Țepeș îndrăgostit și tandru, pe Mihai Viteazul temător sau pe Tudor Vladimirescu aproape inuman, cu sufletul scurs din el.

M-am întrebat, la rându-mi, cum de nu îi percep toți pasionații de istorie pe eroii noștri și în aceste ipostaze, cât se poate de umane.

Faptele mari care au rămas în istorie se nasc din stări și situații extreme și, de cele mai multe ori, nu sunt definitorii pentru personajul respectiv, privit în ansamblu.

Aparent paradoxal, confirmarea teoriei potrivit căreia, pentru a înțelege mai bine dinamica unei personalități istorice, ar trebui să îi înțelegem resorturile sufletești a venit din prima carte pe care am scris-o fără a avea drept subiect eroi din alte epoci, ci un erou din zilele noastre și dintr-un domeniu mult mai… relaxat.

Lucrând alături de George Ogăraru la „LĂCĂ7UȘ – ȘAPTE PAȘI”, am avut surpriza extrem de plăcută să întâlnesc un om cu totul deosebit, o fire blândă și protectoare față de toți cei din jurul său – domnul Marius Lăcătuș, bineînțeles.

Cel căruia i se spunea „Fiara” pe teren și care se bătea – uneori cu pumnii – până la ultima picătură de energie pentru culorile clubului și ale echipei naționale este cât se poate de diferit în afara terenului. Pentru mulți, întâlnirea cu dumnealui este un adevărat șoc: din tonul său relaxat și empatic răzbate cu greu câte ceva din ferocitatea „Fiarei”.

Oare, pentru a înțelege deplin mecanismele istoriei, nu suntem obligați să ne imaginăm că marii voievozi au fost la fel de umani? Oare ei s-au luptat în fiecare secundă a vieții lor? Au mers pe ulițele Târgoviștei sau ale Sucevei ținând permanent discursuri mobilizatoare? Oare, dacă i-am fi întâlnit, nu ne-am fi mirat că oameni atât de blânzi, temători, îndrăgostiți, normali au fost capabili de faptele uluitoare care au marcat istoria?

Dacă lucrarea „LĂCĂ7UȘ” ar fi fost scrisă peste 100 de ani, am fi vorbit, cu siguranță, despre un alt personaj, văzut dintr-un unghi foarte îngust, limitat la meciuri filmate și articole despre jucătorul Marius Lăcătuș.

În lunile în care această lucrare s-a închegat, am avut ocazia să constat cât de ușor se idealizează sau, dimpotrivă, se denigrează, fără absolut nicio bază reală, o personalitate încă din timpul vieții; cât de ușor fapte care țin doar de folclorul urban sunt unanim acceptate drept adevăruri, în timp ce momente senzaționale trec neobservate.

Poate că sunt subiectiv în această privință, dar cred că istoria poate fi înțeleasă doar coroborând studiul documentelor cu lectura marilor opere literare și vizionarea marilor opere cinematografice despre evenimentele trecutului.