SOARE
Vasile Lupașc Sfinteș
Ene și Ursu` Brusli
Pe colegul ăsta al meu nu-l chema Ene. Așa l-a poreclit dl. Milea, profesorul nostru de baschet.
Vi se pare cam ciudat ca un copil să primească drept poreclă un nume propriu – și încă unul serios?
Și nouă ni s-a părut, mai ales că ceilalți din echipă și din cartier ne pricopsisem, mulțumită aceluiași domn profesor, cu supranume ca: Baghera, Gâscanul, Năprasnic, Inginerul și fratele său mai mic – Sub-iniginerul etc.
Ene nu reprezenta de fapt un nume, ci inițialele sintagmei Expresii Nepotrivite. Și mai potrivit de atât nu se putea.
Silviu, pe numele lui adevărat, avea o limbariță monumentală și reușea să compileze în cel mai nostim fel tot ce auzea el seara la telejurnal, teatru TV, teleenciclopedia, rapoartele TV despre agricultură și emisiunea Reflector.
De exemplu: eram în clasa a doua, bărbați în putere de acum, și aveam „derby” pe oraș la baschet cu Școala 8.
Ene – așa i-a rămas numele până în ziua de astăzi, așa o să-l trecem și noi în catastiful de față – a venit super energizat și convins că îi rupem. Ca să ne dea și nouă din energia lui, inventa aventuri pe care, chipurile, le-ar fi avut pe drumul de la bloc până la școală. Și noi îl credeam… o laie!
„Băi, frate, când am ieșit din lift, mă așteptau unii în scara blocului să mă prade, dar le-am hirotonit câte una peste bot de s-au învârtit ca înțeleptu’ în zi de târg și au fugit unde a pupat mutu’ iapa!” ne-a declarat el în exclusivitate.
Cu hirotonirea asta a început odiseea supranumelui, dar au fost multe, prea multe alte expresii care au întărit justețea poreclei.
Încă una memorabilă s-a petrecut în același an, mai spre toamnă. Eram la primul nostru turneu de mini-baschet, la Râmnicu Vâlcea, în 1983.
Dl. profesor a strâns vederile noastre să le ducă la poștă. Așa era pe atunci – mai țineți minte? – cu vederi către părinți. Nu exista nici măcar conceptul de e-mail sau telefon mobil. Nici telefon fix nu avea toată lumea, așa că scrisorile și vederile își făceau cu mult farmec treaba.
„Dragi părinți, cu regret vă spun că aici mâncarea este bună. Ba am și ajuns încă de ieri, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. Cazare bună, nu știu ce!
Aici nu sunt șobolani care să producă epidemie ca ciuma, cum mi-a citit tata din cartea aia groasă, așa că, probabil, o să ne întoarcem cu toții sănătoși nevoie-mare.
Vă iubesc din toți rărunchii și abia aștept să vin acasă triumfător, că așa nu se mai poate!
Cu dragoste plenară,
Silvică”
Dl. Milea s-a uitat prudent la Ene și a zis cu grijă:
– Nu vrei să o rescriem? Că poate ai tăi sunt cu inima. Să nu riscăm!
Altă expresie memorabilă a lui Ene, care a ajuns până în zilele noastre și pe care încă o folosim, spre stupoarea celor ce o aud pentru prima oară, este legată de fauna României.
Eram în cantonament la Cerbul. Cerbul era o tabără școlară și sportivă la munte într-o sălbăticie aproape perfectă. Dușuri și toalete comune, încălzire cu lemne, nu TV în camere, nu magazin în incinta taberei, nu… nimic! Dar eram instruiți să avem grijă la urși. Nu prea realizam pericolul – cred că și ursii erau mai de treabă pe atunci – așa că hălăduiam pe toţi munții din preajmă fără nicio grijă.
Într-o zi, Ene s-a întors de prin pădure radiind de fericire și a început să depene:
– Cum mergeam eu așa, ca Old Shatterhand, singur pe râu în sus, mi-a ieșit în cale Ursu’ Brusli. Și a dat să…
Domnul Milea avea întotdeauna tact, dar acum nu s-a putut abține, săracu’, și l-a întrerupt pe Ene întrebându-l ceea ce voiam cu toții să-l întrebăm:
– Ce urs?
– Ursu’ Brusli! El era! Ca în Winnetou. Da’ cu mine nu i-a mers!
– Grizzly!, încercă în zadar dl. profesor să-l lumineze.
– Ha?, făcu parcă ușor deranjat că era scos din ritm.
– Nimic! Zi-i înainte!
– L-am pocnit de i-a crăpat obrazu’ de rușine și i-am dat un șut care i-a mers drept la inimă! Dacă a văzut el cu cine are de-a face, a cedat nervos și a plecat cu coada-ntre picioare la neamurile lui!
– Cu coada-ntre picioare? Ursu’ Brusli?
– Ihî! Da’ să vezi că îi ieșise coada prin față, pe la nas de nici nu mai vedea bine, dar se orienta și el cum putea! Cred că după licheni.
Și așa am aflat noi că Ene dintr-a III-a nu doar că l-a dovedit pe urs dintr-o lovitură în tâmplă și un șut în suflet, dar a și descoperit o nouă specie de mamifer spre gloria și fala tuturor zoologilor români.
Dar ofticoșii ăia de pe la forurile mondiale de profil nu au atestat niciodată oficial specia în cauză. Mentalități inferioare!
Sperăm ca v-a plăcut și că v-ați regăsit in aventurile copilăriei din anii ”80! Următorul capitol va fi publicat vineri, 31 ianuarie, ora 19. Vă mulțumim!