SOARE
Vasile Lupașc Sfinteș
Martinel se însoară
La filmele cu Elvis eram nelipsiți. Eu eram total „bolnav” de muzica și filmele lui, iar prietenii nu scăpaseră nici ei de Presley – mania „afecta” pe atunci oameni din toate generațiile.
Așa că sâmbăta, după școală am pornit cu toții, cred că eram cam 10-12 copii, către Cinema Independența. Rula „Viva Las Vegas!”, tată!, cu Elvis în cea mai mare formă și cu geaca aia galbenă pe care mi-am dorit-o toată viața!
Facem aici o mică paranteză să vă explic cum s-a născut pasiunea mea pentru The King!
Era în 1980. Ne-am strâns cu toții în sufragerie să „inaugurăm” radiocasetofonul adus de tata din Japonia. Cred că azi s-ar numi unboxing, ritualul ăsta.
Asemenea aparat era ceva fantastic pe atunci. Caseta de probă a început să ruleze și… lacrimile au prins a-mi curge pe obraji, fără să știu de ce, fără să pricep ce formă de magie albă se rostogolea din acea cutie ale cărei ace nu puteau nici ele sta locului. Îmi venea să mă învârt, să cânt, să zbor. Plângeam.
Ca să evit explicațiile către ai mei, am stins lumina. Mai bine să nu mă vadă.
Nu au înțeles ce m-a apucat. Au aprins lumina și eu am stins-o iarăși. După ce au aprins-o din nou, am fugit în dormitor.
A doua zi am aflat că pe magicianul ieșit din cutia adusă de tata îl cheamă Elvis Presley și multe milioane de oameni au căzut asemenea mie, zâmbind și țopăind, sub vraja lui bună. Tata nu s-a supărat pe reacția mea – cum să se supere? – iar după câteva zile mi-a cumpărat o chitară.
Ziua în care am primit chitara ce ar fi trebuit să îmi dea acces total la lumea lui Elvis a fost o sărbătoare. Ai mei râdeau de râsul meu fericit și cred că atunci când o să închid ochii pentru totdeauna așa o să mi-i amintesc!
Nu am învățat nici astăzi să cânt. Dar mâna tatei peste mâna mea, amândouă atingând delicat corzile, mi-a rămas cel mai frumos cântec.
Dar să revenim la subiectul acestui capitol.
Cinematograful era în centru, așa că de la noi, din Micro VI până acolo, era o plimbare extrem de plăcută. Cunoșteam toi cățeii de la casele de pe traseu, îi salutam pe toți și ne opream să conversăm cu cei mai prietenoși.
La magazinele mari din centrul orașului abia așteptam să ajungem. Acolo era magic!
La Mondial și la Muntenia – echivalentul unor mall-uri de astăzi – ne făcusem un obicei să intrăm și să punem cele mai neadecvate întrebări pe la raioanele unde vindeau doamne și domnișoare mai drăguțe. Unde se întâmpla să existe câte un vânzător de sex masculin, nu ne băgam, pentru că ei în general aveau viteză și le sărea muștarul mai repede. Asta învățasem pe pielea noastră.
La pantofi întrebam dacă au poze cu Bobby și Pamela, la marochinărie ne interesam de calendare pe anul în curs sau șaibe și tot așa.
Distracția mare era nu doar să vedem fețele mirat-indignate ale doamnelor vânzătoare, dar mai ales să auzim ce întrebări tembele mai reușeau să inventeze prietenii din bloc.
De-a lungul timpului, am încercat să cumpărăm de la diverse magazine, pe lângă cele menționate mai sus, următoarele articole, mereu fără succes: bască cu elice, mustață cu adeziv special care se aplică peste o mustată deja existentă în vederea unei deghizări ineficiente, Canalul Panama, racheta cu care a zburat Ilie Năstase în cosmos, cereri gata respinse pentru Institutul De Chirurgi Amatori, pastile antisforăit pentru cai, caiete dictando cu foi de matematică, dispozitiv pentru scărpinat purcei ca în revista Pif, mânuși pentru tras mâța de coadă și altele pe care, din fericire, le-am uitat.
Până la Primărie a fost o călătorie fără mari peripeții, dar acolo am dat de o nuntă. Oamenii erau la capitolul poze pe treptele instituției. Noi, în loc să ocolim cinstita adunare, așa cum se cuvenea, am luat-o exact printre ei și fotograf.
Normal că ceva trebuia să se întâmple.
Un domn transpirat pe frunte, pe care îl bănuiesc până în ziua de azi că era nașu’ mare, ne-a zis autoritar să o luăm pe altă parte. Dar deja trecusem. Acum, ce să facem, ne-am întors, să îi facem omului pe plac, tot printre ei și fotograf, și apoi ar fi urmat să ne reparăm cu smerenie greșeala și să îi ocolim. Asta pentru că a fost un domn și ne-a făcut măgari. Altfel nu am fi depus atât efort și lucru mecanic! Cum acțiunea noastră nu avea niciun sens, oamenii au rămas cu gura căscată. Dar nu au vrut să-și pună mintea cu niște copii de 12 ani, așa că au tăcut. În primă fază.
Trecând pe langă ginerică – un june căruia îi ieșise burtica pe sub sacou – pe Mariusilă de la Doi l-a împins cine știe ce duh să-i dea prietenește un bobârnac peste „pepene” și să exclame bucuros:
„Iete, Martinel se-nsoară!”
La revedere „Viva Las Vegas”! S-a pornit o prigoană în frunte cu nașu’ și nașa mare pe noi, bieții copii, de fugeam care-ncotro și, nu știu de ce, râsul nostru parcă îi enerva mai tare pe nuntași. Unii am băgat gonetă spre Piața Doi Brazi, alții, îndărăt, spre casă, alții, ăștia mai pătimași cu Elvis, direct spre Cinema. Pe mine era cât pe ce să mă prindă unul înalt și osos la față (părea cam nebun!). Striga ca apucatu`: ”Huideoooo! Huideooo!”
Varianta asta de ”huo” nu o știam. Poate a inventat-o chiar el pentru mine, motiv pentru care țin să-i mulțumesc, dar atunci nu mă puteam gândi la asta întrucât îmi era destul de frică!
Am scăpat cu viață cu toții, doar că ne-am regrupat la Independența cam cu 45 de minute întârziere.
După ce a povestit fiecare cum era să fie înșfăcat de forțele răului, am mers la fântâna arteziană să ne spălăm puțin de nădușeală și am hotărât să mergem, totuși, la film. Poate mai prindeam o melodie.
Dar surpriză! – casierița ne-a refuzat accesul în sală pe motiv că nu mai erau bilete.
Neinspirat, Mihai de la Cinci a întrebat ce filme mai sunt a doua zi. Cică era unul indian: „Lanțul amintirilor”.
– De la ce oră?
– De la ore cu soț.
– Și de la ore fără soț ce film rulează?
Întrebarea asta, după 10 secunde procesare, era să ne provoace o interzicere pe viață în incinta stabilimentului cultural. Dar doamna, văzând fețele noastre serioase, a dedus că suntem doar proști, nu nesimțiți, așa că a trecut cu elegantă peste. De râs, am râs după ce am ieșit din holul cinematografului. Chestie de adaptare la vitregiile vieții și instinct de conservare!
Un film indian nu era o idee rea, așa că a doua zi am reușit să ne prezentăm curați și nefugăriți de nimeni la cinema.
A fost foarte frumos și educativ pentru niște copii care căutau orice motiv de râs! Ba chiar a dat naștere unui obicei al „găștii noastre” desfășurat până prin toamnă, când a fost stopat cu brutalitate tot de către o doamnă plasatoare de la cinema. Apetitul unor pentru cultură lasă de dorit!
Dar despre asta, în capitolul următor!