SOARE
Vasile Lupașc Sfinteș
Gâscanul, Suedia și Zepelinul
În clasa a VII-a, Gâscanu’ căzuse pradă unei iubiri celeste. Așa zicea el, dar cred că exagera.
Adică așa am presupus la început. Apoi, când l-am văzut cât de năuc și obsedat devenise, am început să luăm în calcul și varianta lui.
Cupidon îl săgetase pe el, dar pe Alice, zeița sufletului său și colega noastră de clasă, nu o mai luase la țintă. Cine știe, poate se luase cu treabă și uitase. Pe atunci, nu prea se mai găsea mare lucru în comerț, așa că este posibil să fi avut o singură săgeată.
Primele simptome au devenit vizibile chiar la mine acasă. Ne pregăteam de meci greu la fotbal cu băieții din blocul 39, rivalii noștri cei mai de temut. De fapt, singurii cu care jucam. Meciul dintre blocurile 41 și 39 erau mereu transmise la TV până în Brazilia și Pago-Pago. Așa ne închipuiam noi! Nu eram departe de adevăr, întrucât, trebuie consemnat, chiar aveam spectatori, și anume cam toți frații, surorile și părinții din blocurile noastre. Fără să exagerez, chiar era foarte frumos! Ai noștri se bucurau mereu de revedere și râdeau de săreau cămășile de pe ei la fiecare meci, iar noi îi iertam că nu înțelegeau miza uriașă a acelor jocuri. Adulții sunt uneori niște copii!
Așa, și eram la mine acasă, în dormitorul care era și birou, întrucât aveam doar două camere.
Strategia, deși era mereu aceeași, trebuia discutată și recapitulată înainte de fiecare meci. Bani să-l angajăm pe Mircea Lucescu nu aveam, așa că îi dădeam înainte, negreșit cu aceeași viziune.
Faptul că făceam cam toți baschet ne ajuta să jucăm organizat, dar și ei îi aveau pe Gică și pe Robert Martin, doi frați care ne erau colegi de baschet și care ne cam citeau mereu tactica. În plus mai erau acolo Gabi Chița și alte mari speranțe ale fotbalului din Micro 6.
Recapitularea tacticii mergea bine, aveam și provizii de plăcintă cu mere livrate propmt de mama (eu îi bănuiesc pe băieți că mai mult pentru plăcinte votau să ne întâlnim cel mai des la mine), cu toții arătam atenție și disciplină, doar Gâscanu’ parcă o luase razna.
Cică: Ați văzut ce frumoasă e Alice?
În școala generală eram cu toții necăsătoriți, așa că aveam voie să observăm ce frumoasă era colega noastră, dar nu prea ne interesa aspectul acesta, mai ales cu o seară înainte de derby.
– Eu i-aș lua ghiocei, dar nu prea găsesc!
– Las-o, Gâscane pe Alice, că oricum ghioceii apar în primăvară, nu acum în octombrie! încerca Cornel să-l dezumfle.
Am mai trecut noi în revistă rolul extremelor și al fundașilor laterali, dar Gâscanu îi dădea înainte, că cică i-a mai adus o floare de plastic miercuri, dar a pitit-o de noi, să nu râdem de el, și s-a tuflit în ghiozdan de semăna a ciuline din Bărăgan și nu i-a mai dat-o. Păcate amărâte!
Așa a ținut-o cam 47 de minute, până când m-am ridicat în picioare și cu un deget în sus, plus cel mai pedagogic ton din lume i-am zis:
– Te dau afară!
Cât eram eu de gazdă, se pare că mai aveam de exersat la acest ton, întrucât cu toții au izbucnit în râs și ședința s-a suspendat.
Mă rog, nu mai știu ce am făcut la meci, să zicem că a fost egal, ca să nu se supere prietenii mei de atunci și de acum din blocul 39 dar, pe Gâscanu’ dragostea celestă l-a încolț și mai rău!
După încă vreo săptămână, a căpătat și motive să fie optimist. Venise tac-su din Suedia și adusese un parfum bărbătesc super fin, pe care îl ținea încuiat în bibliotecă – dar Gâscanu’ ori avea iarba fiarelor, ori găsise cheia!
Pe atunci, parfumurile de firmă erau la fel de rare ca mașinile străine sau plecările în străinătate, deci a poseda așa ceva chiar reprezenta un atu!
Lunea următoare, pe la jumătatea orei de română – de care eu eram total terifiat! – Gâscanu’ a început să mă sâsâie. El stătea în dreptul meu, pe rândul din mijloc, eu stăteam la geam, chiar cu Alice în bancă. Ea era foarte cuminte și silitoare, iar eu fusesem mutat disciplinar pe motiv că vorbeam prea mult când stăteam lângă Cornel. Ce să faci? Lumea rea!
Pe păsăroi îl interesa la ora 14:20 dacă simt mirosul diafan de parfum. Nu simțeam, neam, deci nici colega nu putea fi răvășită de mireasma de gâscan suedez.
Așa că a fost nevoie de măsuri radicale.
– Lupule, mâine venim mai devreme cu 15 minute, îmi dau bine, bine cu parfum și stăm așa în pragul ușii, ca și cum am vorbi de-ale noastre. Când trece Alice pe lângă noi, tu mă întrebi cu ce mi-am dat de miros așa frumos.
– Cum să nu? Așa facem.
– Măă, la și jumate ești aici, să nu ratăm! Poate vine mai devreme și nu ne iese planul.
– Vin sigur!
– Lasă, că vin și te iau, că tu mi-o coci și vii la fără 5.
Așa a fost, la 12:10 Gâscanu’ era la mine la ușă, dar nu prea mirosea a nimic.
– N-ai mai reușit să șterpelești din parfum?
– Ba l-am luat pe tot! Să-mi dau chiar atunci, să fiu sigur că se simte!
– Ești bun! Hai!
La școală am ajuns prea devreme, așa că am șters tabla, am mai făcut curat prin clasă, ne-am scos cărțile și caietele pentru prima oră și ne-am pus pe așteptat.
Când s-a apropiat sorocul, Gâscanu’ și-a dat cam cu 32% din conținutul sticlei de parfum și s-a proțăpit în prag. Eu, lângă el.
Și, inevitabil, în capătul scărilor a apărut Alice. Chiar ea!
Replica mea era: „Ce bine miroși, cu ce ți-ai dat?” – dar, spre disperarea prietenului meu, am considerat că o tăcere cu subînțeles este mai elocventă.
Și Alice se apropia implacabilă.
Disperat, amorezul a zis către mine mult mai tare și mai teatral decât ai vorbi în mod normal.
– Îți place cum miros?
Eu l-am mirosit cum miroase un câine de la poliția de frontieră un geamantan cu droguri și l-am întrebat indignat:
– Iar ai băut, mă? Nu ți-e rușine? Ptiuuuu, țuică!
– Mă, da’ dobitoc ești, mă!
Deci nici în ziua aia nu i-a mers. Din vina mea. Nu m-am pocăit și nu am avut remușări, dar m-a bătut Dumnezeu în aceeași toamnă! Că așa lucrează El cu cei păcătoși și răi!
De câteva luni exersam în oglindă zâmbetul ușor strâmb al lui Elvis. Aveam o poză de la Scârlea, negustorul ambulant de fotografii cu celebrități, chiar pe birou.
Probabil că cei de acum nu au idee ce era un negustor ambulant de fotografii, așa că merită să dăm o scurtă explicație.
Nea Scârlea venea cam de două ori pe an cu un geamantan plin de poze cu Elvis, John Wayne, Bruce Lee, Maradona, etc. și le vindea în curtea școlii. Era un personaj cam dubios, dar venirea lui era mereu sărbătoare pentru noi! Mai ales de când începuse să aducă și poze cu baschetbaliștii din NBA pe care îi idolatrizam.
De la cât exersasem eu zâmbetul lui Elvis, începuse să-mi iasă. În mintea mea eram identici.
Și s-a nimerit să fiu tot cu Gâscanu’ la intrarea în sala de sport. El nu renunțase la ideea de a se căsători cu Alice și a-și face o gospodărie izolați, undeva în Himalaya, așa că se bucura de orice ocazie când se intersectau. Acum, aleasa era cu Mihaela. Ele două, noi doi. Nu eram eu cu îndrăgosteala pe atunci, dar am zis că nu strică să fac impresie, mai ales că exercițiile mele în oglindă dădeau asemenea roade remarcabile.
Am calculat că venise momentul să ies în public cu zâmbetul meu de Elvis! Zis și făcut! Am râs scurt, prietenește, ușor pufnit, și am încremenit într-un zâmbet cu buza usor strâmbă căreia nimeni, teoretic, nu-i putea rezista.
DAR! Asta se pretrecea prin noiembrie și eram ușor răcit. Așa că din pufneală mi-a ieșit pe nas- nu mai știu exact pe care nară- un balon uriaș care, când s-a spart, a făcut să se zguduie toate geamurile din sala de sport și din cartier. Ce Elvis, ce irezistibil?! Mi-a venit să intru în pământ! Cârtiță să mă fac! Nu am mai zis nimic, m-am întors și am tulit-o în sală. Am fost cel mai disciplinat la ora aceea de sport. Am aranjat saltele, capra și lada, am executat primul toate exercițiile, doar, doar oi face uitat incidentul atât de mutilant sufletește!
Abia peste mulți ani am aflat că nimeni nu observase dirijabilul care-mi ieșise mie din nas! Doar s-au mirat că am plecat atât de brusc de lângă ei.
Așa că dragi adolescenți de astăzi, aflați că nu sunteți primii în istoria omenirii care vă priviți cu maximă exagerare problemele. Eu am fost primul!