Ultimele clipe ale lui Mihai Viteazul.Trădare sau eroism?

Există în conștiința populară, și intr-o oarecare măsură chiar în istoriografia românească o percepție greșită și dăunătoare în ceea ce privește ultimele clipe ale lui Mihai Vodă Viteazul.

În literatură și cinematografie, două instrumente extrem de puternice în conturarea imaginii oricărui personaj, Adrian Păunescu și Sergiu Nicolaescu au întărit ideea eronată conform căreia voievodul ar fi fost vândut de către ai săi.

În acest efort de argumentare a justeții canononizarii voievodului, acceptarea atât de largă a unei astfel de preconcepții nu poate fi decât dăunătoare.

Un voievod trădat, de bună seamă că nu a meritat sprijinul poporului,cu atât mai puțin  ridicarea în rândul sfinților sau, mai grav, a domnit peste un popor trădător.

Imprejurările morții lui Mihai Viteazul  nu sunt întru totul lămurite până astăzi, dar, din documentele vremii se poate contura o imagine destul de clară asupra realității istorice a dimineții de 19 august 1601.

Victoriile și faima de care se bucura voievodul muntean precum și atitudinea mai degrabă de stăpân al Transilvaniei decât de supus al împaratului de după data de 3 august 1601, au stârnit nu doar invidia generalului Basta, dar și teama trupelor imperiale ca românii vor incerca preluarea totală a controlului în  provincia proaspăt recucerită.

O prima tentativă de asasinat se întamplă în ziua de  18  august  1601, când Mihai Vodă este convocat la sfat în cortul lui Basta, dar planul nu poate  fi dus la îndeplinire pentru că au fost observate mișcări de trupe ale valahilor, gata să-și apere voievodul[1].

Observăm cu ușurință deja din această primă mențiune a planului de asasinat că  oastea Țării Românești era loiala voievodului și impunea respect imperialilor.

În aceeași seară, aflam din relatarea  lui   G.Beduccini, că  Basta și generalii săi țin sfat de taină și hotărăsc o noua încercare de ucidere a valahului, a doua zi.

Spre paguba întregii creștinătăți, această a doua tentativă este una reușita.

Se pare  că Mihai Vodă este înșelat și inițial crede în intențiile pașnice ale valonilor și germanilor  trimiși de  Basta catre cortul său. Detaliile asasinatului au fost prezentate pe larg în numeroase lucrări și nu vom insista asupra lor.

Desigur, pare stranie lipsa de opoziție a    oștenilor români, dar această pasivitate aparentă nu este o realitate istorică ci  rezultatul unei prezentări partinitoare și interesate a evenimentelor .

Absența unor relatari detaliate despre luptele cu românii  este justificată în primul rând de  faptul că Basta și restul criminalilor nu își doreau  ca imaginea lor să fie a unora care au ucis pe nedrept un atât de faimos luptător pentru Cruce.

Acelasi  G. Beduccini, contemporan cu evenimentele, scrie ca: ”A fost trimisă o mare trupă de valoni în tabăra valahului Mihai, în urma unui sfat de taină ţinut de Basta György şi căpitanii săi în noaptea de 18 august 1601, cum să-şi desfăşoare trupele pentru o confruntare cu valahul”.

Deci ipoteza unei intelegeri secrete intre Basta și generalii lui Mihai Vodă nu poate fi luată în considerare.

Avem în schimb scrisoarea lui Ieremia Movilă,din 28 august,1601 în care se spune: „La sosirea armatei imperiale la cortul lui Mihai, s-a ajuns chiar la o luptă înverşunată între cele două tabere”.

Un alt detaliu esential despre locul în care se afla grosul ostirii lui Mihai ni-l ofera  cronica Buzeștilor:

”Iar Basta făcu meșteșug viclean, că zise lui Mihai-Vodă ca să-și trimita toate oștile înainte la Făgăraș, numai să rămâie el cu Curtea lui și, trecând câteva zile, îi va da ajutoriu”. ( pentru recucerirea Țarii Românești)

În concluzie nu putem vorbi despre o trădare a lui Mihai Vodă de către boierii și oștenii săi, ci despre o dispersare a oștirii impusă de realitatea politico-militară deosebit de ostilă. Chiar în aceste condiții, documentele vremii menționează ”lupte înverșunate”intre tabăra lui Mihai Vodă și asasini și descriu prudența cu care imperialii și-au pregătit iar mai apoi executat planul mârșav.

Faptul ca mercenarii, numeroși în oastea condusă de voievodul valah, nu au ripostat după moartea  celui care îi tocmise, se incadrează în normalitatea vremii.

Astfel,considerăm că  voievodul care și-a pus viața de atâtea ori în slujba Crucii și a mântuit Europa de groaza akingiilor, principele luminat care încă  de la 1598(!)  trimitea  preoți munteni în satele din Transilvania pentru a vesti pe cei de acolo că vor veni ai lor, voievodul care a ridicat biserica ortodoxă din Ardeal la același rang cu cea catolică, cel care este de patru secole simbolul uniunii naționale merită cu prisosință un loc în calendarul sfinților români.

[1] Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Ministerul Apărării, Naționale, București,1935